Acordul submarinelor sau acordul Inteligenței Artificiale?

Vineri, 17 septembrie, Franța a anunțat că și-a rechemat ambasadorul din SUA, în semn de protest față de decizia de miercuri a Președintelui Biden de a semna cu Australia și Marea Britanie un acord de furnizare a unor submarine cu propulsie nucleară, fără consultarea partenerilor francezi. Decizia Președintelui Biden înseamnă, implicit, renunțarea la un acord anterior în acest domeniu între Australia și Franța, de aici reacția celei din urmă, formulată, încă de joi, în termeni foarte duri: „ni s-a băgat cuțitul pe la spate” și „așa ceva nu se face între aliați”.

Regiunea indo-pacifică: miezul competiției geopolitice

AUKUS, noul pact de securitate dintre Australia, Marea Britanie și SUA prevede, așa cum s-a subliniat în repetate rânduri, ca cele trei semnatare să colaboreze pentru producția de submarine cu propulsie bazată pe energia nucleară. Mai concret, pactul prevede echiparea Australiei cu o flotă de cel puțin opt astfel de submarine, produse în cooperare, adică prin schimb de tehnologie, cu ceilalți doi parteneri. De aici, și reacția dură a Franței în calitate de putere nucleară, dar și de jucător major pe piața de producție a submarinelor. Așa cum s-a mai spus, Franța avea un acord în valoare de 90 de miliarde de dolari pentru construirea, în beneficiul Australiei, a 12 submarine acționate de motoare Diesel.

Motivele expuse public pentru AUKUS pot fi regăsite în ceea ce părțile numesc Integrated Review: „regiunea indo-pacifică se află în miezul competiției geopolitice din ce în ce mai intense, presărată fiind de puncte de fierbere dintre cele mai diverse, de la dispute teritoriale nerezolvate, proliferare nucleară și utilizare eronată a tehnologiilor nucleare; de la schimbări climatice până la amenințări din partea unor actori non-statali sau din partea crimei organizate; este o regiune aflată în avangarda noilor provocări de securitate, inclusiv cele de natură cibernetică”.

Ceea ce s-a relevat mai puțin în spațiul public este că înțelegerile privind submarinele – deja importante în sine – reprezintă doar o „primă inițiativă” în cadrul pactului despre care vorbim. „Ascuns” între multe alte prevederi ale pactului există și precizarea, potrivit revistei britanice Silicon, că semnatarele vor colabora în domeniul cibernetic, al Inteligenței Artificiale și al tehnologiei cuantice. Prin urmare, este vorba, mai curând, despre un pact tehnologic, un pact al tehnologiilor de vârf, mai precis; motiv pentru care protestele Franței, bazate pe sentimentul că este „lăsată pe dinafară” ar fi trebuit, poate, să fie ale Uniunii Europene în ansamblul său.

O agresivă lipsă de interes

Reprezintă această ultimă mișcare o manifestare a ceea ce, în 2012, New York Times numea „agresiva lipsă de interes” a administrației Obama față de Europa, chiar în momentul în care Președintele în exercițiu câștiga cel de-al doilea mandat în fruntea Americii? Era vorba, desigur, despre o exprimare jurnalistică, dar și despre o realitate la care literatura de specialitate s-a referit cu termenul de „post-Western United States”.

Este AUKUS punctul culminant al Brexit-ului, al amplului proces prin care Marea Britanie a ales mai degrabă calea unei puteri maritime/ calea alianței cu alte puteri maritime decât cea a unei puteri continenetale?

Sau este mișcarea firească, legitimă, din perspectiva SUA, prin care aceasta se echipează pentru „competiția geopolitică din ce în ce mai intensă” cu China? Și, dacă tot am amintit Brexit-ul, unde se situează Uniunea Europeană minus Marea Britanie în acest joc al secolului? Cu cine se va combina Uniunea Europeană, partea occidentală a Europei, pentru a susține competiția tehnologică? Mai ales că vorbim despre o competiție cu un anumit specific, acela că tehnologiile aflate în dezvoltare și în dispută – Inteligența artificială, 5G-ul, tehnologiile digitale și cele cuantice – creează un ecosistem de tipul „câștigătorul-ia-tot”, favorizează superstar-urile, concentrarea extremă a puterii, împărțirea lumii în câteva (două?) Extremistan-uri și foarte, foarte multe Mediocristan-uri, ca să preiau, inclusiv în zona competiției geopolitice, inspiratele exprimări ale lui Taleb.

Sunt interogații către care dezbaterea publică din România ar trebui să se deschidă, cu calm, luciditate și multe, multe lecturi aduse la zi. Fără demonizări și fără nostalgii pentru perioade în care astfel de exerciții de reflecție nu mai erau, poate, necesare.

Marea iluzie

În loc de încheiere, o istorioară, pe care vă invit să o interpretați cum doriți, evident, cu actualizările de rigoare. Avem alt teren de joc – lumea întreagă; miezul confruntării s-a mutat, aparent, din Europa în regiunea indo-pacifică; mizele sunt altele: supremația tehnologică, încununarea acesteia – Inteligența Artificială – și efectul „câștigătorul-ia-tot”; iar mijloacele sunt preponderent diferite – financiare, informaționale, de prestigiu, inclusiv ceea ce NATO numește războiul cognitiv.

Iată istorioara. În 1909, jurnalistul britanic Normal Angell a publicat o carte, The Great Illusion, în care argumenta că un conflict între marile puteri europene este de-a dreptul improbabil;  în orice caz, chiar dacă ar izbucni un astfel de conflict, acesta nu ar dura prea mult. Pe ce se baza predicția lui Angell? Economiile marilor puteri europene deveniseră prea interdependente, iar costul războiului ar fi fost prea mare din punct de vedere economic și social, prin urmare, nimeni nu ar fi fost dispus, rațional vorbind, să îl declanșeze. Nu peste mult timp, acest eșafodaj de argumente s-a dărâmat precum un castel de nisip, iar războiul „improbabil” s-a soldat cu 40 de milioane de morți și răniți, cu imense distrugeri economice, încheindu-se cu o pace fragilă, care doar a pregătit o confruntare la fel de sângeroasă câteva decenii mai târziu.